Arcivescovado per le Chiese Ortodosse di tradizione russa in Europa Occidentale (Patriarcato di Mosca)

A fost un ierarh cu o viață sfântă, plin de simplitate și blândețe, însuși numele său în limba rusă însemnă blând, calm, ”tikho”. Era caracterizat de apropiații săi drept un om al rugăciunii, cu o viață duhovnicească aleasă.

A condus Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident timp de treisprezece ani, continuând lucrarea începută de predecesorul său, Mitropolitul Evloghie. Sub păstorirea lui comunitățile ortodoxe încep să oficieze primele slujbe în limbile țărilor pe al căror teritoriu se aflau.

Mitropolitul Vladimir s-a născut la 22 martie 1873, în orășelul Orlov, provincia Vyatka, Rusia. La botez a primit numele de Viaceslav. A aparținut unei vechi familii clericale: tatăl său, arhimandritul Mihail Tikhonicky, a fost asasinat în 1918 de bolșevici (a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 2002); unul dintre frații săi a devenit mai târziu episcop în Rusia și a murit ca arhiepiscop de Kirov (Viatka) în 1957.

După ce a absolvit Seminarul Ortodox eparhial din Vyatka, Viaceslav a intrat la Academia Teologică din Kazan (1893-1898), specializându-se în misiologie. Devine ucenic apropiat al rectorului Academiei de atunci, Episcopul Antoine (Khrapovitskiï) care îl tunde monah primind numele la călugărie de Vladimir (1897). În anul următor, a fost hirotonit ieromonah și a fost trimis ca misionar în Kirghizstan. În 1901, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-a numit director al Misiunii Ortodoxe din Kirghizstan și l-a ridicat la rangul de Arhimandrit.

Mai apoi a fost transferat la eparhia Omsk (Siberia), apoi la mănăstirea Souprasl, la granița dintre Belarus și Polonia, care la acea vreme făceau parte din Imperiul Rus, fiind ales de către Sfântul Sinod în demnitatea de episcop de Bialystok, episcop-vicar al eparhiei Grodno. Hirotonia sa episcopală a avut loc la 3 iunie 1907, la Lavra Sfântului Alexandru Nevski, din Sankt Petersburg, sub președinția Mitropolitului Antoine (Vadkovskiï). În anii 1910-1913, l-a înlocuit frecvent pe Arhiepiscopul Evloghie în eparhia sa. După evacuarea eparhiei Grodno în timpul ofensivei militare germane din 1914, Episcopul Vladimir a fost cazat în Moscova, la Mănăstirea Sfântului Mihail, în inima Kremlinului. La începutul lunii martie 1917, în ziua de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, l-a însoțit pe Arhiepiscopul (viitorul Patriarh) Tikhon (Biellavine) la Kolomenskoyé, vechea reședință a țarilor din apropierea Moscovei, unde tocmai apăruse în chip minunat Maica Domnului.

În perioada 1917-1918, a fost membru al Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova, în calitate de reprezentant al eparhiei Grodno, participând la lucrările celor trei sesiuni ale Sinodului. În toamna anului 1918, se întoarce la Bialystok, care acum făcea parte din Republica Polonia, proclamată după încheierea Primului Război Mondial. Acolo i-a fost încredințată de Patriarhul Tikhon al Moscovei conducerea, cu prerogativele de episcop eparhial, a parohiilor din regiunea Bialystok, care erau separate de restul eparhiei Grodno prin hotarul de frontieră. În 1923, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de către patriarh. În același an, exprimându-și dezacordul cu acțiunile Mitropolitului Denis din Varșovia, care urmărea acordarea proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Polonia, Arhiepiscopul Vladimir a fost arestat de autoritățile civile poloneze și plasat sub arest la domiciliu într-o mânăstire timp de un an, iar mai apoi a fost deportat în Cehoslovacia. În Praga, l-a întâlnit pe Episcopul Evloghie, care conducea Bisericile Ortodoxe de Tradiție Rusă în Europa Occidentală de trei ani și care i-a oferit postul de episcop-vicar în Franța, pentru parohiile de pe Coasta de Azur (Nice, Menton, Cannes, Toulon).

Arhiepiscopul Vladimir s-a mutat la Nisa în februarie 1925. În 1930, Arhiepiscopul Vladimir a susținut poziția Mitropolitului Evloghie în fața Patriarhiei Moscovei, care dorea să-l destituie din funcție din considerente politice. Arhiepiscopul Vladimir refuză să aplice decretul Mitropolitului Serghei, care era în același timp locțiitor de patriarh al Moscovei, care îi încredința administrarea eparhiei în locul Mitropolitului Evloghie.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită situației militare și politice din acel timp, comunicarea cu Mitropolitul Evloghie de la Paris și cu administrația eparhială a devenit din ce în ce mai dificilă, în acest moment Arhiepiscopul Vladimir a primit dreptul de a administra, cu prerogativele unui episcop eparhial, parohiile Exarhatului din Sudul Franței, Italia și Africa de Nord.

Spre sfârșitul războiului, când Franța a fost eliberată, Mitropolitul Evloghie, care din motive de sănătate nu mai putea îndeplinii atribuțiile de mitropolit, l-a chemat urgent la Paris la începutul anului 1945 și i-a încredințat administrarea eparhiei. Odată cu trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Evloghie (8 august 1946), Arhiepiscopul Vladimir a preluat funcțiile de locțiitor de Mitropolit.

            O Adunare Generală Extraordinară a Arhiepiscopiei Bisericilor de Tradiție Rusă din Occident, desfășurată pe 16 octombrie 1946, la Institutul Saint-Serge din Paris, a ales pe Arhiepiscopul Vladimir drept succesor al Mitropolitului Evloghie la conducerea Arhiepiscopiei. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a ratificat această alegere la scurt timp după, pe 6 martie 1947, iar Arhiepiscopul Vladimir a fost ridicat la rangul de Mitropolit pe 8 iulie al aceluiași an. În anul următor, Mitropolitul Vladimir l-a primit personal pe Patriarhul Ecumenic Athenagoras, care în timpul unei scurte opriri în Paris a vizitat Catedrala Saint-Alexandre-Nevsky și Institutul Saint-Serge.

În cadrul Adunării Episcopale din 1949, Mitropolitul Vladimir a lansat un apel profetic pentru unitatea tuturor ortodocșilor stabiliți în Europa de Vest, fără distincție de etnie sau origine națională, în cadrul unei Biserici locale: „Haideți să ne unim cu toții într-o singură Biserică Ortodoxă în țările în care Dumnezeu ne-a condus pe noi și frații noștri ortodocși. Să depunem toate eforturile pentru a construi o Biserică Ortodoxă unificată în Europa de Vest.” Ca o extensie directă a acestui apel, în anii următori, Mitropolitul Vladimir, care manifesta o profundă îngrijorare pentru viitorul copiilor imigranților ruși aflați în proces de asimilare în țările gazdă, precum și pentru cei care doreau să devină vest-europeni și să intre în comuniunea Bisericii Ortodoxe, a dat binecuvântarea sa inițiativelor care au apărut în unele parohii ale Exarhatului, în Paris, Nisa, Belgia, Germania și Danemarca, pentru a săvârși liturghiile în limbi locale.

În 1957, Mitropolitul Vladimir a sărbătorit cu modestie un jubileu destul de rar: cincizeci de ani de la hirotonia întru arhiereu. După o boală îndelungată, Mitropolitul Vladimir a trecut la cele veșnice la vârsta de 86 de ani, pe 18 decembrie 1959, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae (conform calendarului iulian), în micul său apartament, în apropiere de Catedrala Saint-Alexandre-Nevsky, pe Rue Daru, din Paris, având ultimele cuvinte: „Slavă Ție, care ne-ai făcut să vedem lumina.” El a fost înmormântat în cripta Bisericii Adormirea Maicii Domnului, în apropiere de cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois.

Detașându-se de orice ambiție, Mitropolitul Vladimir nu a căutat niciodată puterea. A fost adus în această poziție de împrejurări. Nu a ascuns faptul că puterea îl apăsa, că nu se simțea făcut pentru ea. Extrema sa simplitate, bunătatea față de toți, viața sa ascetică și rugăciunea continuă, dar și fidelitatea totală față de canoanele Bisericii, i-au adus aprecierea întregii lumi ortodoxe. „El era unul dintre cei blânzi cărora le aparține Împărăția. Blândețea sa era arma sa, prin ea domnea,” a scris despre el Arhimandritul Lev Gillet.