Arcivescovado per le Chiese Ortodosse di tradizione russa in Europa Occidentale (Patriarcato di Mosca)

Paul Nikolaevich Evdokimov (n. 2 august 1901 – d. 16 septembrie 1970) a fost un teolog creștin ortodox și un distins profesor la Institutul Teologic Ortodox Sfântul Sergius.

S-a născut într-o familie nobilă din Sankt Petersburg. La vârsta de 6 ani, Evdokimov a rămas orfan de tată, care a fost asasinat de către un soldat terorist, și a rămas sub grija mamei sale, care i-a insuflat pasiunea pentru teologie. Fiind fiul unui ofițer, el însuși a urmat o școală militară.

După absolvirea școlii militare din Rusia, s-a înrolat în armata albă și a luptat împotriva revoluției bolșevice timp de doi ani. Odată cu preluarea puterii de către bolșevici în Rusia, Evdokimov a fost nevoit să părăsească țara în 1923.

Familia a căutat mai întâi refugiu la Constantinopol (acum Istanbul) și apoi la Paris, unde au găsit o mare comunitate de emigranți ruși. În acest mediu, Evdokimov a avut ocazia să se întâlnească și să colaboreze cu principalii gânditori emigranți, precum Sergei Bulgakov și Nikolai Berdiaev.

În 1927, Evdokimov s-a căsătorit cu Natasha Brunel, o profesoară de franceză de origine rusă, și s-au mutat la Menton, în Provence. Au avut doi copii, Nina (1928) și Michel (1930). În 1928, el a obținut licența în teologie la Institutul Saint Serge din Paris. De asemenea, a obținut o licență în filosofie la Sorbona. În 1942, Evdokimov și-a susținut teza de doctorat cu tema „Dostoievski și problema răului”.

Sfârșitul războiului a coincis cu moartea soției sale din cauza cancerului, iar familia s-a mutat la Paris. Aici, Evdokimov s-a implicat în Rezistența franceză prin intermediul grupului de ajutor pentru refugiați Cimade. În 1954, s-a recăsătorit cu Tomoko Sakai, un interpret englez-japonez, fiica unui diplomat japonez. Din 1958 până în 1961, a publicat mai multe cărți despre teologia ortodoxă.

Evdokimov a continuat să participe la organizații ecumenice pe parcursul anilor 1960 și a primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Salonic.

La 16 septembrie 1970, în timpul somnului, Paul Evdokimov a trecut în neființă.

Opera sa include lucrări precum „Taina iubirii” (Paris, 1942), „Ortodoxia” (Paris, 1959), „Gogol și Dostoievski sau coborarea la iad” (Paris, 1961), „Vârstele vieții spirituale” (Paris, 1964), „Rugăciunea Bisericii de Răsărit” (Paris-Mulhouse, 1966), „Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană” (Lyon, 1968) și altele. După moartea sa, au fost publicate postum alte lucrări, printre care „Hristos în gândirea rusă” (Paris, 1970), „Arta icoanei – Teologia Frumuseții” (Paris, 1970), „Iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Paris, 1973), „Noutatea Duhului” (Abbaye de Bellefontaine, 1977), „Dostoievski și problema răului” (Paris, 1978) și „Femeia și mântuirea lumii” (Paris, 1978).

Părintele Alexander Schmemann s-a născut în ziua de 13 septembrie 1921 în Tallin, Estonia, într-o familie de ruși care emigrase în urma Revoluției din 1917. La vârsta de 7 ani, s-a mutat cu părinții în Franța, la Paris. Aici a urmat cursurile școlii rusești de cadeți, după care s-a transferat la Liceul Carnot. Apoi a fost admis la Institutul Teologic Ortodox Sfântul Serghie din Paris. S-a căsătorit cu Juliana Osorguine când încă era student – şi a fost hirotonit preot în 1946.

Din 1946 până în 1951, a predat Istoria Bisericii la Institutul Teologic Ortodox Saint Serge din Paris al Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident, apoi la Seminarul „Sfântul Vladimir” din New York City. În 1962, când seminarul s-a mutat în locaţia actuală din Crestwood, New York, Părintele Alexander şi-a asumat funcţia de decan, pe care a deţinut-o până la moarte. A avut un rol esențial în dezvoltarea acestei școli și în transformarea ei într-un centru de studii ortodoxe recunoscut pe plan internațional.

A predat ca profesor adjunct la Universitatea Columbia, Universitatea New York, Seminarul Teologic Uniune şi la Seminarul Teologic General din New York.

Părintele Schmemann fost observator ortodox la Conciliul Vatican II al Bisericii Romano-Catolice din 1962 până în 1965. În 1970, a participat activ la înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Ruse din America – prin obținerea autocefaliei din partea Patriarhiei Moscovei.

Predicile Părintelui Alexander Schmemann au fost transmise la Radio Liberty în limba rusă, timp de 30 de ani. El a câştigat un mare număr de ascultători în întreaga Uniune Sovietică, inclusiv pe Alexander Solzhenitsyn – un romancier rus, activist și dizident anticomunist – care a devenit prietenul său după emigrarea în Occident.

În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu.

Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare.

Părintele Alexander a publicat mai multe cărţi şi articole. Dintre acestea, amintim: „Taine și Ortodoxie”, „Calea istorică a Ortodoxiei”, „Introducere în Teologia Liturgică”, „Postul cel Mare”, „Din apă și din Duh”. „Pentru viaţa lumii”, un volum popular despre credinţa creştină aşa cum este reflectată în Liturghie, a fost tradusă în unsprezece limbi. „Euharistia”, pregătită iniţial ca un ghid de studiu pentru „Federaţia Naţională a Creştinilor Studenţi” în 1963, a fost terminată chiar înainte de moartea sa. Aceasta şi alte câteva culegeri de scrieri ale sale au fost publicate postum.

A trecut la Domnul în ziua de 13 decembrie 1983. 

Gândirea teologică, opera scrisă şi activitatea misionară ale acestui „teolog laic” sau „laic spiritual”, după cum este supranumit în Occident, îl situează între cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea, care au marcat timpul celui mai zbuciumat veac din istorie. Numai că diferenţa dintre Olivier Clément şi ceilalţi teologi ortodocşi ai secolului este aceea că cel dintâi nu s-a născut într-un mediu ortodox, sau cel puţin creştin, ci într-o familie complet atee, trăind apoi o perioadă de timp şi într-un cadru total decreştinate.

Întâlnirea cu Hristos

Lucrarea sa, intitulată L’Autre Soleil, autobiographie spirituelle (Celălalt soare, autobiografie duhovnicească, Stock, 1986), Olivier Clément şi-o începe cu următoarea mărturisire: „Când eram copil, nu mi se vorbea niciodată despre Dumnezeu”.Este semnul că în familia sa, numele lui Dumnezeu era ignorat complet. Părinţii teologului, la origine, erau protestanţi şi descindeau din familiile izgonite în sudul Franţei (Anianes din Cévennes), după Revoluţia Franceză, în urma „războiului religiilor”. Înţelegem că reputatul nostru teolog, atunci când a văzut lumina zilei, în 18 noiembrie 1921, aparţinea unei astfel de familii, care între timp a adoptat, ca „doctrină” nouă, doctrina partidului socialist francez.

Convertirea lui Olivier Clément la Ortodoxie a fost una cu totul aparte. El a intrat în dialog cu Dumnezeu la vârsta maturităţii, asemenea Sfântului Pavel. Dacă în copilărie acest dialog era declarat imposibil şi inutil, în urma unei lungi căutări, trecând prin înţelepciunea religiilor Extremului Orient, Olivier Clément, teologul de mai târziu, a întâlnit pe Hristos în ziua de 23 noiembrie 1952, când a cerut botezul în Biserica Ortodoxă. Acest fapt i-a schimbat în totalitate viaţa. Pentru noi, care ne-am născut creştini ortodocşi şi am fost hrăniţi din laptele eclesial al Bisericii mame, apoi întăriţi cu hrana consistentă a tradiţiei ortodoxe, este de neînţeles profunzimea unei astfel de schimbări, dar pentru Olivier Clément convertirea a fost simţită ca un dat ontologic, fiinţial. El a trăit profund renaşterea sa prin apă şi duh. „În timpul Botezului, spunea el mai târziu, am simţit cum seminţele Învierii au germinat şi invadat pentru totdeauna spaţiul fiinţei mele”. Vechea sintagmă a apologeţilor din zorii creştinismului primar: „Nu ne-am născut creştini, ci am devenit”, se potriveşte şi în cazul profesorului Olivier Clément.

Prieten al Părintelui Dumitru Stăniloae

Traseul vieţii sale de până la botez a fost sinuos. După ce a primit o formare literară şi istorică în tinereţe, Olivier a devenit profesor de istorie la un liceu parizian. În marele tumult al oraşului luminilor, Dumnezeu a voit ca drumurile sale să se intersecteze cu cele ale filosofului rus Nicolae Berdiaev şi ale teologului Vladimir Lossky. Convorbirile cu ei l-au determinat la acel convertio prin metanoia, care i-a adus adeziunea necondiţionată la misterul credinţei creştine ortodoxe. Astfel, înainte de a deveni profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă „Sfântul Serghie” din Paris, de prin anii â60, Olivier Clément s-a ataşat total – ca un călugăr care se iniţiază în viaţa monastică alături de un iscusit părinte spiritual – de Vladimir Lossky, reprezentantul de referinţă al neo-patristicii ortodoxe. Mai târziu, s-a dovedit că Olivier Clément a fost pătruns de teologia şi spiritualitatea marelui Lossky. S-a preocupat de publicarea postum a lucrării sale Vederea lui Dumnezeu, iar în cursurile predate studenţilor de la „Saint Serge”, permanent făcea referire la mentorul său duhovnicesc. Teza sa de doctorat, nesusţinută la Sorbona, asupra Maestrului Eckhart este, de asemenea, presărată şi influenţată de teologia lui Lossky.

Însă, Olivier Clément nu a rămas să se adape doar din izvorul nesecat al teologiei lui Berdiaev şi Lossky, ci a intrat în contact şi cu alţi teologi ruşi din diaspora ortodoxă: Paul Evdokimov, Leon Zender, Alexandru Soloviev, Soljeniţîn, Paul Florensky, Alexandru Scheman şi mulţi alţii. În ultimul timp, părăsise într-un fel teologii ruşi pentru a se ataşa de Părintele Dumitru Stăniloae, cu care a devenit un prieten în duh evanghelic. Nu am spaţiul potrivit pentru a vorbi despre strânsa legătură dintre cei doi teologi. Pot afirma doar faptul că Olivier Clément era pătruns de o emoţie sfântă de fiecare dată când vorbea despre Părintele Stăniloae. De fapt, el este cel care m-a determinat să aprofundez teologia celui mai mare teolog român şi să scriu, sub îndrumarea sa, prima teză de doctorat despre unul dintre cele mai importante capitole ale operei Părintelui, îndumnezeirea omului. Olivier Clément a fost cel care a reafirmat faptul că Părintele Stăniloae este cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea.

Ancorat în realitatea timpului său

În Occidentul secularizat, Olivier Clément a fost teologul care a trăit marile mutaţii ale zbuciumatului veac al XX-lea. A fost prezent în iureşul mişcărilor tinerilor din mai 1968 de la Paris, a trăit căderea zidului Berlinului şi a comunismului din ţările ortodoxe, războiul din Iugoslavia şi alte schimbări radicale în societatea umană contemporană. Reacţionând la toate aceste realităţi, prin operele sale, Olivier Clément reafirma fără încetare demnitatea persoanei umane în dialog cu modernitatea şi provocările ei. De asemenea, ancorat în mondenitatea timpului său, Olivier era foarte sensibil faţă de problemele noi ale societăţii: ingineria genetică, tanatologia, clonarea, sexualitatea, secularizarea, mondializarea, noologia, new-ageismul etc.

A avut convorbiri cu patriarhii: Atenagoras, Bartolomeu, Alexei al Moscovei, Daniel al BOR, Ignatie al Antiohiei, precum şi cu Papa Ioan Paul al II-lea, acestea fiind doar câteva dintre personalităţile proeminente ale vieţii bisericeşti şi sociale mondiale pe care le-a cunoscut. Să nu uităm că a fost coordonatorul lucrărilor de doctorat ale unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Serafim Joantă, Teofan Savu, Irineu Popa, precum şi al altora, din alte Biserici Ortodoxe, între care: Patriarhul Ignatie al Antiohiei şi Mitropolitul George Chodor din Liban. Am fost ultimul dintre cei care au lucrat teza de doctorat cu domnia sa, înainte ca boala să-l imobilizeze pentru mulţi ani la domiciliul său din 11 rue Boyer, Paris 18, de unde Dumnezeu i-a chemat sufletul la ceruri.

Principiul unităţii în diversitate în Ortodoxie

În cele ce urmează, doresc, pe scurt, să prezint şi câteva din reperele gândirii teologice ale regretatului Olivier Clément.

Când vorbim despre gândirea teologică a lui Olivier Clément, în primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că viziunea credinţei plenare a teologului care abordează problemele doctrinei este pătrunsă de o Ortodoxie viabilă, deschisă şi primitoare a tot ceea ce este adevărat şi autentic, chiar dincolo de frontierele dogmatice şi canonice ale Ortodoxiei istorice. Viziunea plinătăţii şi unităţii, care nu este nici unicitate, nici exclusivitate, domină gândirea teologică a marelui „passeur”, cum îl numesc unii. Olivier Clément a elaborat pentru prima dată în Ortodoxie principiul de unitate în diversitate. Convingerea sa profundă era aceea că Hristos este prezent oriunde şi că, prin întrupare, Hristos Şi-a asumat întreaga umanitate, din începutul istoriei până la sfârşitul ei. „Întreaga istorie a umanităţii, zicea Olivier Clément, ţine de Hristos întrupat şi tinde către Hristos Cel ce va să vină”.

Teologia marelui Clément este o teologie pascală, ca un imn dedicat Învierii lui Hristos şi deci o teologie a speranţei. Această dimensiune pascală traversează toate operele sale dogmatice, chiar şi cele în care îşi etalează reflecţiile asupra crizei modernităţii în care Ortodoxia trebuie să-şi promulge mesajul ei revelat. Dinamica hristică din istorie trebuie amplasată în spaţiul unde suflă Duhul Sfânt, nu în afara lui, adică în spaţiul eclesial, sau spaţiul unde se adună credincioşii într-un singur trup tainic, spiritualizat. Aşa cum Duhul Sfânt Se odihneşte în Fiul, tot astfel Se odihneşte şi în cei care constituie Trupul Său tainic, care este Biserica, dar acea Biserică fără hotare sau limite. De aceea, marele teolog, în opera sa „La revolte de lâEsprit” nu surprinde nicicum atunci când vorbeşte despre dinamica Sfântului Duh în Biserică, arătând că misterul Bisericii în Duhul Sfânt este acelaşi lucru cu misterul Duhului în Biserică. „Şi unde nu suflă Duhul Sfânt?”, se întreabă teologul speranţei… „Experienţa oamenilor plini de Duh Sfânt în Biserică înseamnă o mişcare dinamică, teandrică, în orice loc al Cosmosului”.

Teolog acceptat de toate marile religii

Olivier Clément a fost un trăitor laic al Filocaliei şi un îndrăgostit de frumuseţea impenetrabilă a divinităţii. S-a străduit toată viaţa, de când a fost chemat în chip miraculos la Ortodoxie, să caute şi să decripteze energiile necreate ale lui Dumnezeu din firea lucrurilor şi să intre în comuniune cu chipul lui Dumnezeu-Iubire din fiecare persoană. Ca şi Părintele Stăniloae vedea lumea, cu raţiunile ei, într-un permanent dialog cu Dumnezeu-Creatorul. Să nu uităm că s-a preocupat de traducerea în limba franceză a Filocaliei, căreia i-a făcut un amplu comentariu introductiv, ca lumea occidentală să perceapă frumuseţea inegalabilă a acestei opere.

A coordonat traducerea în limba franceză a cărţii monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii (Le Journal de la félicité). Nu la întâmplare s-a preocupat de această operă. Convertirile celor doi se aseamănă întrucâtva!

Olivier Clément a fost un ecumenist şi un partener de dialog pentru cei aparţinând altor religii şi spiritualităţi, fapt ce i-a conferit o aureolă de teolog universal, acceptat de toate confesiunile. Sunt bine cunoscute reflecţiile sale despre religiile asiatice şi, mai curând, despre Islam (vezi „Un respect têtu, Islamet christianisme”; lucrare scrisă în colaborare cu istoricul tunisian Mohamed Talbi). În gândirea lui O. Clément, „Dumnezeu ar rămâne nedrept dacă nu ar avea un loc în Paradis şi pentru cei care nu au avut şansa să fie chemaţi la cunoaşterea lui Hristos… O religie care afirmă că cealaltă nu deţine nicio fărâmă din adevărul revelat, aceea predică deja exclusivismul şi totalitarismul… Hristos nu a respins pe nimeni!…”

Cu toate aceste principii, Olivier Clément, când L-a descoperit pe Hristos, spune că a descoperit totul: „La un moment dat, în viaţa mea, Hristos a venit să mă caute şi eu L-am urmat. Atunci am pus între paranteze tot ceea ce eu ştiam despre religiile lumii şi am trecut totul prin fiinţa lui Hristos” (LâAutre Soleil, op. cit.p.12). A înţeles că Hristos este Creatorul, Providenţiatorul, Mântuitorul şi Judecătorul lumii şi va da fiecăruia după meritul său.

Tradiţia ortodoxă, un bun al tuturor

Gândirea sa teologică este lăsată moştenire urmaşilor şi este cuprinsă în cele peste treizeci de opere pe care le-a scris. Între teologii contemporani, Olivier Clément este, fără îndoială, cel care a ştiut să se aplece asupra marilor întrebări şi provocări ale modernităţii. A căutat să răspundă şi să dea soluţii într-un mod exemplar, reflecţiile sale devenind normative pentru creştinii angajaţi în confruntarea cu postmodernitatea şi postcreştinismul. Gândirea sa este fundamentată pe tradiţia patristică a Bisericii, însă, în acelaşi timp, ea este creatoare şi novatoare, adaptată la gândirea omului modern. În plină epocă a negativismului şi iluminismului tardiv, Olivier Clément a ştiut să aprindă o lumină pe care întunericul n-a putut-o stinge. S-a preocupat mult de Ortodoxia din diaspora, încercând să reunească pe toţi, nu sub jurisdicţiile canonice ale bisericilor mame, ci sub omoforul nevăzut al lui Hristos, Arhiereul veşnic, în aşa fel ca tradiţiile credincioşilor ortodocşi din ţările ortodoxe să devină un bun al tuturor.

Părintele Boris Bobrinskoy, în cuvântul ţinut la înmormântarea marelui teolog afirma: „Pentru Olivier Clément, viaţa umană, sub toate faţetele ei, trupeşti, sentimentale, intelectuale, sociale, nu avea niciun sens decât în misterul Învierii lui Hristos. «După Învierea lui Hristos,– îl citează pe defunct –, un spaţiu de nemurire se deschide în opacitatea lumii, un spaţiu unde totul poate să basculeze în lumină». Intrând tu însuţi, de acum, în Lumina pascală fără sfârşit a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar aceasta tocmai în ziua de pomenire a Sfântului Serafim de Sarov, nouă, celor adunaţi astăzi în juru-ţi, tu te adresezi cu salutarea Sfântului Serafim: «Hristos a înviat, bucuria mea!»”.

sursa: doxologia.ro

Părintele profesor Georges Vasilievici Florovski (1893-1979), teolog proeminent al Ortodoxiei și istoric al gândirii creștine, lider ecumenic și interpret al literaturii rusești a murit în Princeton, New Jersey în al 86 an vieții sale pe 11 august 1979.

Născut în Odessa în 1893, părintele Florovski a beneficiat de o experiență rusească educațională vibrantă care și-a avut punctul maxim de înflorire spre sfârșitul secolului al XIX-lea producând mulți studenți serioși. Tatăl său a fost rectorul unei Academiei Teologice și protosul Catedralei cu hramul Schimbării la Față din Odessa. Mama sa, Claudia Popruzenco a fost fiica unui profesor de ebraică şi greacă. Prima lucrare academică a părintelui Florovski a fost articolul „Despre reflexul secreției salivare” fiind scrisă sub îndrumarea unui student de-a lui Pavlov. Articolul a fost publicat în engleză în 1917 în ultimul număr al Buletinului Imperial al Academiei de Științe.

În 1920 împreună cu părinții şi cu fratele Antonii, Părintele Florovski a părăsit Rusia şi s-a stabilit mai întâi în Sofia, Bulgaria lăsând în urmă pe fratele său Vasilli, un medic care a murit în 1924 şi sora sa Klaudia V. Florovski care a devenit ulterior profesor de Istoria Bisericii Universale la Universitatea din Odessa. În 1921 președintele Cehoslovaciei, Thomas Masaryk la invitat pe Părintele Florovski şi pe fratele său Antonii la Praga. Părintele Florovski a predat filosofia dreptului la universitatea din localitate. Antonii a devenit şi el mai târziu profesor la Universitatea din Praga.

În 1922 Georges Florovski s-a căsătorit cu Xenia Ivanovana Simonova şi s-au restabilit în Paris unde a devenit membru co-fondator al Institutului Teologic Saint Serge al Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident, predând ca şi profesor de Patrologie (1926-1948). În 1932 a fost hirotonit în cadrul Arhiepiscopiei de către Mitropolitul Evloghie Guéorguievski.

În 1948 a venit în Statele Unite ca profesor de teologie la Seminarul Teologic Sfântul Vladimir Crestwood New York din 1948 până în 1955 şi decan din 1955. Din 1954 până în 1965 a fost profesor  de Istoria Bisericii Universale la Harvard Divinity School şi în paralel (1962-1965) asociat al Departamentului de Studii Slavice (1955-1959) şi mai apoi profesor asociat de teologie la Școala Teologică  Elenă Sfânta Cruce.

„Deși timpul alocat predării părintelui Florovski la Departamentul de Studii Slavice [din Harvard] a fost sporadic, totuși el a avut o influență majoră pe plan intelectual în formarea unei generații de specialiști americani în istoria culturală rusă. Importanța lui în acest domeniu derivă nu din lecțiile obișnuite ci în special din timpul şi gândirea acordată „cercurilor” intime care s-au organizat periodic împrejurul lui în Cambridge printre cei care au citit Căile teologiei ruse [atunci o carte apărută numai în rusă], de multă vreme un fel de carte de subsol printre studenții serioși de istorie intelectuală rusă. Prin această carte ei au descoperit că părintele preda la Divinity School. În timpul unei perioade de incubare la Harvard, un anumit tip de gândire profund ortodoxă, Patrologia precum şi valorile antice şi cele de până în secolul al XX-lea au înflorit la departamentul de Istoria Bisericii Răsăritene. În întâlnirile avute în cadrul departamentul de Istoria Bisericii părintele vorbea cu multă claritate. În întâlnirile profesorale este ținut minte ca bifând pe genunchi energetic cataloage de matriculare a cărților pentru o mai mare mărire a Bibliotecii Harvard Andover!  În 1964 Părintele Florovski a fost ales directorul Institutului Ecumenic fondat de Papa Paul al IV-lea lângă Ierusalim.” A fost activ în Sinodului Național al Bisericilor, părintele Florovski a fost vice-președintele Sinodului Național al Bisericilor între 1954-1957.

După ce a părăsit Universitatea din Harvard, de acum profesorul Emeritus Florovski a predat din 1965 până în 1972 studii slavice la Universitatea din Princeton. Începe să predea aici din 1964 deținând poziția de lector aflat în vizită la catedra de patrologie de la Seminarul Teologic din Princeton din 1962 şi apoi intermitent după retragerea de la Universitate. Ultima lecție s-a ținut în semestrul de toamnă al anului academic 1978-1979 la „Princeton Theological Seminary.”

„Pe parcursul carierei sale părintelui Florovski i-au fost acordate doctorate onorifice de către St. Andrew’s University, Boston University, Notre Dame University, Princeton University,  Universitatea din Tesalonic, St. Vladimir’s Theological Seminary şi Yale University. A fost membru de onoare al Academiei din Atena, membru de onoare al Academiei de Arte şi Ştiinţe Americane, al Academiei Britanice şi membru al Frăției Sfântului Alban şi al Frăției Sfântului Serghei de Radonej.”

Părintele Florovski a personificat pe rusul bine educat şi bine cultivat al secolului al XX-lea. Mintea sa penetrantă a fost capabilă să cuprindă atât în detaliu cât şi în adâncime drama aflată în plin proces de dezvoltare a istoriei creștine atât estice cât şi vestice. El a fost un teolog, istoric bisericesc, cărturar patristic, filosof, slavist şi un scriitor de literatură comparată. „Părintele Florovski a fost constant în plăcerea sa de a citi romane în engleză, în parte sursa capacității sale extraordinare de a se exprima în limba engleză. Părintele era poliglot. Prefera engleza mai mult ca orice pentru expunerea generală şi pentru discursul teologic. Când a venit să slujească Departamentului de Studii Slavice de la Harvard s-a putut sesiza un fel de nemulțumire că nu şi-a ținut cursurile în rusă în special seminarele sale despre Dostoevski, Soloviov, Tolstoi şi alții. Era ca şi cum ei aparțineau unui secol clasic al limbii ruse şi unei civilizații pierdute în negura vremurilor. La fel cum un profesor de latină l-ar preda pe Cicero sau Horaţiu. Nu îndrăznea să lectureze în tonalitățile unei epoci care a dispărut pentru totdeauna.”

Influența părintelui Florovski asupra istoricilor bisericești contemporani şi a slaviștilor a fost amplă. Cel mai bun mulţi volum contemporan al istoriei creștine aduce un tribut special Părintelui Florovski. Jaroslav Pelikan de la Yale University, în secția bibliografică a primului său volum din Tradiţia Creştină: O Istorie a dezvoltării Doctrinei, scrie referitor la părintele Florovski reoferindu-se în special la cele două lucrări referitoare la Părinții Răsăriteni: „Aceste două cărți sunt elementare în interpretarea dogmelor creștine şi a celor Treimice” (p. 359 din Apariţia Tradiţei Catolice). George Huntston Williams, Hollis Professor Emeritus la Harvard Divinity School scria: „Fiu pios al unui preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, părintele profesor Geroges Florovski – cu o carieră lungă implicată în dialogul ecumenic – este astăzi cel mai articulat, penetrant şi destoinic exponent al teologiei şi pietății ortodoxe în lumea academică [occidentală]. Este inovativ şi creativ în sensul de a fi mereu pregătit să restabilească adevărul mântuitor al Scripturii şi Tradiției în idiomul tânjirii noastre contemporane după transcendent.

Maica Maria Skobtsova (1891-1945) (cunoscută și sub numele de Elisabeth Pilenko) a fost o poetă și eseistă, mamă a două fiice și unui fiu, călugăriță consacrată, activistă socială și fondatoare a mai multor adăposturi pentru săraci. Ea a murit ca martiră în camerele de gaz ale lagărului de concentrare Ravensbrück pentru femei pe 31 martie 1945. Alături de ea, au fost canonizați Părintele Dmitri Klepinine, capelanul adăpostului de pe Rue de Lourmel. El a fost un student al marelui teolog Părintele Sergius Bulgakov la Institutul Teologic St. Sergius din Paris și era căsătorit cu doi copii. De asemenea, acolo se afla fiul rămas al Maicii Maria, pe nume Yuri. Fiicele ei muriseră mai devreme. Ultimul canonizat a fost scriitorul și editorul Ilya Fundaminsky. El a fost un participant la întâlnirile intelectuale organizate de Berdyaev, Bulgakov și profesorul de literatură Constantine Mochulsky. Fondator al revistei „New City”, Fundaminsky a fost un susținător financiar important al adăpostului, precum și trezorierul său, iar el și ceilalți doi au fost prinși de Gestapo într-un raid în 1943, când activitatea și personalul adăpostului au fost denunțate pentru ascunderea membrilor Rezistenței, evreilor și altor victime ale mașinii de ucidere naziste. Niciun scenarist sau scriitor de televiziune nu ar putea reda în întregime amploarea și turbulența, drama vieții Maicii Maria Skobtsova. Ea avea legături cu înalta societate din St. Petersburg prin familia sa, dar se simțea cel mai acasă în zona aproape mediteraneană din Crimeea, la Anapa, unde se afla conacul familiei sale. Încă din copilărie, fiind o favorită a severului și mult temutului procuror al bisericii ruse, Constantin Pobedonostsev, ea a fost afectată profund de moartea bruscă a tatălui său. Apoi a avut dificultăți în viața academică, deși era o persoană strălucită, iar în adolescență petrecea timp în saloanele literare din Petersburg, unde l-a întâlnit pe primul său soț. Ea a fost protejata principalului poet al Epocii de Argint Rus, Alexander Blok, care a avut un impact puternic asupra vieții și gândirii sale.

Primele decenii ale secolului al XX-lea ne par astăzi învechite – fustele lungi, gulerele înalte, pălării și bărbi. Dar în acea perioadă de acum un secol, lucrurile erau în multe privințe la fel de radicale ca și în anii 1960, poate chiar mai mult decât în deceniul al doilea al secolului nostru curent. Lisa a fost cuprinsă în mare măsură de valurile literare și politice radicale, făcând parte din revolta împotriva manierelor, valorilor și pioșeniei clasei mijlocii. Pierderea tatălui său, iminenta agitație politică, critica față de monarhie, problemele legate de instituția Bisericii, cereri din toate părțile pentru schimbare și reformă – acesta era lumea în care Lisa a înflorit, găsind o viață și o speranță nouă. În 1917, după ani de presiune pentru schimbare, a fost convocat Sinodul de la Moscova al Bisericii Ruse, un sinod care a propus reforma vieții bisericești la fiecare nivel. Revoluția a eliberat un haos atât de mare încât implementarea reformelor aprobate de Sinod a devenit imposibilă: război între Roșii și Albi, Bolșevici, Menșevici – abdicarea regelui și haosul provocat de Primul Război Mondial și apoi de tulburările interne au făcut guvernarea imposibilă. În cele din urmă, preluarea puterii de către bolșevici, aduce schimbări majore în societatea și cultura rusă.

Lisa Pilenko a fost aproape executată de Roșii. Doar mintea ageră și personalitatea au salvat-o, datorită legăturilor personale cu soția lui Lenin. Este aleasă primărița orașului Anapa, localitatea natală a familiei din zona Mării Negre. Când Armata Albă a trecut prin zonă, a fost din nou judecată.Ea a reușit să se dezvinovățească, datorită inteligenței și minții sclipitoare pe care o avea. Curând, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit din nou, de data aceasta cu un ofițer al Armatei Albe, Daniel Skobtsov, implicat chiar în ultimul ei proces.. La fel ca mii de alți refugiați, familia a fugit din Crimeea, mai întâi în Georgia, apoi în Istanbul și Belgrad și, în cele din urmă, în Paris, centrul emigrației ruse în timpul și după Revoluție. Cea mai în vârstă fiică, Gaiana, era din prima căsătorie. Încă doi copii s-au născut în timpul călătoriei spre vest. Nastia s-a născut în Iugoslavia, iar un fiu, Yuri, s-a născut în Georgia. În decurs de trei ani de la sosirea lor în Paris, Nastia a murit de meningită, părinții și personalul medical fiind neputincioși în fața bolii. Nu mult timp după aceea, Gaiana, care se întorsese în Rusia cu prietenul ei, a murit, la doar douăzeci de ani.

Trauma acestor pierderi a distrus și mai mult căsnicia care deja dădea semne de slăbiciune și a aruncat-o pe Lisa într-o criză de credință. S-a dedicat în întregime vizitării emigranților ruși dispersați în regiunile industriale din țară. A realizat rapid că sunt necesare cu disperare adăposturi pentru cei aflați în suferință – case de ospitalitate unde să se poată obține mâncare, adăpost, îngrijire medicală și consiliere. Conexiunile Lisei cu Mișcarea Creștină Studențească Rusă și cu Mitropolitul eparhiei din Paris, Evloghie, precum și Sergius Bulgakov, decanul Institutului Teologic St. Sergius nou deschis, și alți intelectuali și scriitori, au reușit să pună bazele primei activități social-filantropice. Ea a început să caute finanțare și a deschis mai multe astfel de adăposturi în Paris și un altul pentru bătrâni în suburbiile orașului. A cerut să fie tunsă în monahism iar Mitropolitul Evloghie Arhiepiscopul Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident, a fost de acord, dar numai dacă Lisa ar fi făcut lumea mănăstirea ei.

Dragostea aproapelui ca realitate a iubirii lui Dumnezeu – aceasta a devenit o temă dominantă nu numai opera ei, ci și în scrisul ei. Aceasta a dedicat nenumărate eseuri acestei teme centrale pentru viața și trăirea ei. Fiecare dintre adăposturile înființate de ea aveau o capelă. La cel mai mare Centru, au avut loc întruniri regulate unde erau dezbătute teme de teologie și filosofie.

Maica Maria, formează împreună cu mai mulți prieteni grupul Acțiune Ortodoxă. Ei erau convinși de necesitatea unei „biserici” care să fie prezentă în viața de zi cu zi, credeau în necesitatea unei prezențe reale a credinței creștine și a creștinilor în toate păturile societății.

Când Franța a fost ocupată de naziști, ea, capelanul ei pr. Dmitri Klepinine, trezorierul ei Ilya Fundaminsky, fiul ei Iuri și alții care ocupau personal de adăposturi au început să ascundă țintele Gestapo-ului – evrei, membri ai Rezistenței, alții aflați în pericol din motive politice. Când autoritățile au decis arestarea în masă a cetățenilor evrei, inclusiv a mii de copii, Maria a vizitat aproape 7000 de persoane ținute pe un stadion de ciclism, Velodrome D’Hiver, aducând apă și mâncare. În timpul vizitelor ei, a reușit să scoată clandestin niște copii în coșurile de gunoi și să îi ascundă. Datorită acestor acțiuni, autoritățile au decis anchetarea lor iar până în 1943 toți cei menționați mai sus au fost arestați de Gestapo, bărbații trimiși la Compeigne, apoi Ilya la Auschwitz, pr. Dmitri și Yuri la Buchenwald, iar Dora și Maica Maria la Ravensbruck. Toți bărbații au murit de boală, Ilya în 1942 și pr. Dmitri și Yuri în 1944. Maria a supraviețuit și a murit cu o lună înainte de eliberarea lagărului din primăvara anului 1945. A fost omorâtă în camerele de gazare pe 31 martie, luând locul unui alt prizonier. În cei aproape doi ani de iad în lagăr, ea a ținut întâlniri unde discutau Sfânta Scriptură și întâlniri de rugăciune, a încercat să aducă alinare și confort tuturor care sufereau împreună cu ea.

Procesul de canonizare a început în anul 2003. O petiție pentru canonizarea lor a fost trimisă Patriarhiei Ecumenice, împreună cu documentația corespunzătoare de către Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe de Tradiție rusă din Europa Occidentală. Actul de canonizare, din partea Sinodului de la Constantinopol, nr. Prot. 927/2003, a fost dat în data de 16 ianuarie 2004 și a fost publicat pe 4 februarie 2004 fiind anunțat de Arhiepiscopul Gabriel pe 11 februarie 2004. Împreună cu Maica Maria Skobtsova au mai fost canonizați, trecuți în rândul sfinților, Pr. Dimitri, Ilya și Yuri, fiul acesteia. În declarația oficială, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu afirma următoarele: Prin prezenta noastră scrisoare patriarhală și frățească… avem ocazia să vă aducem la cunoștință rezultatul cererii pe care ne-ați adresat-o cu privire la protopopul Alexi Medvedkov, preotul Dmitri Klepinine, monahia Maria (Skobțova) și fiul ei Iuri Skobtsov și, de asemenea, a lui Ilya Fundaminsky, care se disting prin puritatea și sfințenia vieții lor. În conformitate cu practica și uzul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, am înscris numele lor în lista sfinților ei. Memoria lor urmează să fie sărbătorită pe 20 iulie a fiecărui an.

Maica Maria Skobțova rămâne o invitație și o chemare la o viață evanghelică, adaptată timpului nostru. Aceste este și testamentul său pentru urmași: „Toate caietele mele uitate, articolele mele, versurile mele, aruncaţi-le…/ Nu vreau să fiu o amintire./ Pentru toţi voi fi o chemare“. Întreaga sa viață nu a fost altceva decât dăruire, propovăduind „taina fratelui” în cel mai autentic și exemplar mod. Ea însăși, la modul poetic, își va proclama crezul său de viață: „Nu vreau să știu decât bucuria dăruirii./ Să mângâi din toată ființa durerea lumii!/ Focul, strigătul zorilor însângerați,/ Să se amestece în lacrimile compasiunii!”

După ce a terminat studiile secundare la Școala Bisericească din Blev și la Seminarul Ortodox din Tula (180 km sud de Moscova), Basil Guéorguievski a intrat la Academia Teologică din Moscova pe care a absolvit-o în anul 1892.

În data de 3 februarie 1895, este tuns în monahism, primind numele de Evloghie. În 1897 a fost numit rector al Seminarului ortodox don Kholm (Polonia) iar la data de 12 ianuarie 1903, Ieromonahul Evloghie este ales și hirotonit episcop de Lublin, episcop-vicar al eparhiei Kholm-Warsaw. În 1905 devine primul episcop al noi înființatei Episcopii de Kholm fiind ridicat la rangul de Arhiepiscop în anul 1912.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial Arhiepiscopul Evloghie trece printr-o perioadă dificilă, neputând să se întoarcă la Moscova ajunge în Serbia, sub protecția Patriarhului Bisericii Sârbe și a Regelui Alexandru.

La începutul anului 1921, Arhiepiscopul Evloghie a primit din partea Administrației provizorii a Bisericilor Ruse din Străinătate, condusă de Mitropolitul Antonie (care părăsise Crimeea și se afla la Constantinopol), numirea sa ca administrator al parohiilor rusești ortodoxe din Europa Occidentală.

În anul 1921, Arhiepiscopul Evloghie primește de la Patriarhul Tihon decretul, dat în 8 aprilie 1921, prin care era numit să conducă parohiile ortodoxe rusești din Europa Occidentală. De asemenea, primește și scrisoare din partea Sfântului Mitropolit Veniamin de Petrograd, care îi confirmă dreptul de jurisdicție asupra parohiilor din Europa Occidentală care până în acel moment aparțineau Mitropoliei de Sankt Petersburg.

Decretul Sfântului Patriarh Tihon al Moscovei și scrisoarea Sfântului Mitropolit Veniamin de Petrograd au stat la baza întemeierii Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală.

În ianuarie 1922, printr-un decret patriarhal, Arhiepiscopul Evloghie este ridicat la rangul de Mitropolit.

Pentru a pregăti preoții de care avea nevoie emigrația rusă, s-a înființat în 1925, la inițiativa Mitropolitului Evloghie, un Institut de Teologie Ortodoxă (Institutul Saint-Serge), la Paris, unde au fost invitați eminenți savanți să predea pentru emigrația rusă, teologi, istorici, filozofi. Mitropolitul Evloghie a fost primul său rector. Foarte repede, în toate țările Europei, dar în special în Franța, au fost înființate noi parohii. Conform surselor administrative eparhiale din perioada 1928-1938, Mitropolitul Evloghie a avut în jurisdicție peste 110 parohii sau comunități care s-au întins de la Finlanda (2 parohii) până la Maroc (3 parohii), de la Londra la Florența, Olanda (2 parohii), Cehoslovacia (4 parohii), Germania (7 parohii) și prin Franța (mai mult de 70 de parohii). A avut ca ajutor mai mulți episcopi-vicari: Arhiepiscopul Vladimir în Nice (1925-1946), Arhiepiscopul Alexandru în Bruxelles (1929-1940), Arhiepiscopul Serafim în Londra (1926-1927), Episcopul Serghie în Praga (1924-1946), Episcopul Veniamin (1927-1930), apoi Episcopul Ioan (1932-1946), în Paris.

În 1927, Mitropolitul Evloghie a întâmpinat un nou conflict, de această dată cu Patriarhia Moscovei. Mitropolitul Sergius al Nijni Novgorod, care la acea vreme era locum tenens al tronului patriarhal, a acuzat clerul emigrant că adoptă poziții contra-revoluționare și a cerut un angajament de loialitate față de regimul sovietic. Mitropolitul Evloghie a asigurat că este total apolitic, subliniind că membrii clerului său nu pot fi legați de guvernul unui stat al cărui cetățeni nu sunt.

În 1930, acest conflict a degenerat, de asemenea, într-o ruptură, după ce Mitropolitul Evloghie a fost chemat de Moscova să demisioneze, Mitropolitul Evloghie a apelat la Patriarhul Ecumenic și a mers la Constantinopol. Patriarhul Photius al II-lea i-a acordat sprijinul său din toate punctele de vedere și l-a luat sub ascultarea sa cu titlul de exarh în cadrul unui „Exarhat Provizoriu pentru parohiile rusești din Europa Occidentală”. Treptat, noua situație canonică a fost admisă și confirmată.

Mitropolitul Evloghie a trecut la cele veșnice pe 8 august 1946, în micul său apartament de pe Rue Daru, aproape de catedrala sa. Funeraliile sale au avut loc pe 12 august, conduse de Mitropolitul Grigorie din Leningrad. Cu două zile mai devreme, Mitropolitul Grigorie din Thyatira, exarhul Patriarhiei Ecumenice în Europa Occidentală, venise să se roage în fața sicriului său. Mitropolitul Evloghie a fost înmormântat în cripta Bisericii Adormirea Maicii Domnului, lângă cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois (Essonne), biserica pe care o târnosise cu câțiva ani înainte, în 1939.

Episcopul Elisei (numele civil Nicolas Germain) s-a născut pe 16 aprilie 1972, în Paris. Între anii 1978 și 1986, a fost elev la școala parohială a Catedralei Sfântul Alexandru Nevski, unde a slujit și ca ipodiacon între 1978 și 1994.

La data de 24 iunie 1994, a fost primit ca frate la Mănăstirea Sfântul Siluan, lângă Man, Franța.

La data de 6 decembrie 1995, a primit tunderea în rasoforat, iar pe data de 8 septembrie 1998 și-a rostit voturile monahale. A primit numele de Elisei, în onoarea profetului din Vechiul Testament.

A urmat studii teologice la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris.

Între anii 2001 și 2011, a predat catehism-ortodox la școala parohială a Catedralei Sfântul Alexandru Nevski din Paris.

Între anii 2001 și 2005, a slujit ca ipodiacon la Biserica Sfânta Treime din Paris.

La data de 24 aprilie 2005, a fost hirotonit citeț și ipodiacon, iar pe data de 14 august a fost hirotonit diacon. La data de 18 septembrie a aceluiași an, a fost hirotonit ieromonah.

Între anii 2005 și 2008, a fost cleric al Bisericii Sfânta Treime din Paris.

Începând cu anul 2011, a făcut parte din administrația „Petite École bilingue-Stewart International School” unde a predat limba și cultura rusă.

Între anii 2008 și 2014, a fost parohul comunității ortodoxe Sfântul Serafim din Chelles, iar din 2014, parohul comunității ortodoxe Sfânta Treime din Paris.

A fost hirotesit Protosinghel în data de 6 octombrie 2019.

La data de 24 ianuarie 2020, în Adunarea Generală a Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală, Protosinghelul Elisei a fost ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei. La data de 11 martie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ratificat această decizie, acordându-i noului episcop-vicar titlul de Episcop de Reutov.

La data de 12 aprilie, Mitropolitul Ioan de Dubna l-a ridicat la rangul de Arhimandrit.

Slujba de chemare în treapta arhieriei a avut loc în seara de 26 iunie, iar hirotonia episcopală în data de 28 iunie 2020.

Episcopul Simeon (numele civil Gérard Cossec) s-a născut pe 12 decembrie 1942, în Levallois-Perret, Franța

O primă pregătire teologică a obținut-o la abația cisterciană Cîteaux după care și-a continuat specializarea în Teologie Liturgică, Liturghia Bisericilor Orientale la Institutul Catolic din Paris.

A lucrat ca asistent social și consultant profesional pentru șomeri.

În anul 1979 s-a convertit la ortodoxie. La data de 18 februarie 1984, a fost hirotonit citeț și ipodiacon la 15 decembrie în același an. A fost hirotonit diacon la 10 februarie 1985, iar în data de 15 februarie 1986 a primit tunderea în monahism, primind numele Simeon, în onoarea Sfântului Simeon Noul Teolog.

La data de 21 decembrie 1986, a fost hirotonit ieromonah, iar pe 12 februarie 1988 a fost hirotesit Protosinghel.

La 1 august 1990, cu binecuvântarea duhovnicului său, Sfântul Cuvios Sofronie (Sakharov), discipol al Sfântului Siluan Athonitul, a fondat o mănăstire în onoarea acestui sfânt, în apropierea orașului Le Mans.

La data de 24 septembrie 2000, a fost ridicat la rangul de Arhimandrit de către Episcopul Inochentie de Cherson.

Printr-o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, datată pe 12 octombrie 2007, a primit binecuvântarea de a se alătura Exarhatului Bisericilor Ruse din Europa Occidentală din cadrul Patriarhiei Ecumenice.

La data de 7 octombrie 2019, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a primit, la cererea sa, Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală în Patriarhia Moscovei. Sinodul a confirmat, de asemenea, că primește în jurisdicția Patriarhiei Moscovei orice clerici și parohii ale Arhiepiscopiei care doresc să facă acest lucru. Conform acestei decizii a Sfântului Sinod, „Arhiepiscopia își păstrează modul său de conducere eparhială și parohială, așa cum a fost stabilit în istoria sa, în special practicile instituite de Mitropolitul Evlogios, având în vedere particularitățile entității ecleziale pe care a condus-o în Europa Occidentală, și anumite decizii ale Consiliului din 1917-1918”.

La data de 24 ianuarie 2020, Adunarea Generală a Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală l-a ales pe Arhimandritul Simeon ca Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei. La data de 11 martie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ratificat această decizie, conferindu-i noului vicar titlul de Episcop al Domodedovo.

Mitropolitul Ioan (numele civil Jean-Pierre Renneteau) s-a născut pe 13 noiembrie 1942, în Bordeaux, Franța.

A studiat la Institutul Teologic Ortodox Saint Serge din Paris și a fost ucenic al Sfântului Cuvios Sofronie (Sakharov).

În 1974, a fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul George (Tarassov) și timp de mulți ani a fost responsabil de programul de televiziune „Orthodoxie” difuzat pe France 2.

Ulterior, a fost numit paroh al parohiei francofone ortodoxe cu hramurile Sfânta Muceniță Ecaterina și Sfânta Treime din Chambésy-Geneva, în care a slujit timp de aproape 40 de ani.

La data de 13 februarie 2015, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, la propunerea Preafericitului Patriarh Ecumenic Bartolomeu, l-a ales în unanimitate pe Preacuviosul Arhimandrit Ioan (Renneteau) ca episcop de Charioupolis, episcop-vicar al Patriarhiei Ecumenice, slujind în cadrul Exarhatului Patriarhal al Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală.

Hirotonia sa în treapta de episcop a avut loc pe 15 martie 2015, în Biserica – Stavropighie Patriarhală – Sfântul Apostol Pavel din Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambésy (Geneva).

La data de 28 noiembrie 2015, prin decizia Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, Episcopul Ioan de Charioupolis a fost numit locum-tenens al Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe Ruse din Europa Occidentală.

La data de 28 martie 2016, Adunarea Generală Extraordinară a Arhiepiscopiei Parohiilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa de Vest a ales pe Preasfințitul Părinte Episcop Ioan de Charioupolis Arhiepiscop.

La data de 22 aprilie 2016, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a confirmat alegerea sa canonică și l-a ridicat la rangul de Arhiepiscop-Exarh al Exarhatului Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală.

La data de 2 mai 2017, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioan de Charioupolis, Exarh al Patriarhiei Ecumenice, a fost numit Cavaler în Ordinul Național al Meritului prin decretul Președintelui Republicii Franceze.

În urma deciziei Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice de a anula Tomosul (1999) al Exarhatului pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală la data de 14 septembrie 2019, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioan a restabilit comuniunea Arhiepiscopiei cu rădăcinile sale istorice, Biserica Ortodoxă Rusă a Patriarhiei Moscovei, fondatoarea acestei Arhiepiscopii.

La data de 3 noiembrie 2019, în timpul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul Ioan de Dubna a fost ridicat la demnitatea de Mitropolit.