Arcivescovado per le Chiese Ortodosse di tradizione russa in Europa Occidentale (Patriarcato di Mosca)

Cuvântul meu despre Părintele Boris n-are pretenția unui cuvânt academic; el este doar mărturia unui fiu duhovnicesc care l-a avut ca îndrumător în alcătuirea unei lucrări cu titlul „Tradiția isihastă în Țările Române” și ca duhovnic până la trecerea sa la Domnul, în 7 august, 2020. Când, în toamna anului 1982 ajungeam la Institutul „St. Serge” cu o bursă oferită de Biserica Catolică, Părintele Boris mi-a spus că este interesat de isihasmul românesc și de starețul Paisie Velicicovski, (1722-1794), inițiatorul renașterii isihaste în muntele Athos, prin punerea în valoare a vechilor scrieri referitoare la „rugăciunea lui Iisus”. Spiritul isihast, reaprins de starețul Paisie, va fi răspândit în lumea greacă de Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1807), prin publicarea Filocaliei (1782), iar în Ortodoxia de limbă slavă și română de Sfântul Paisie însuși și de ucenicii săi, după reîntoarcerea lui de la Sf. Munte, în Moldova (1763).

Nu cu mult înainte, Părintele Boris, în fruntea unui grup de inițiativă, hotărâse traducerea în franceză a Filocaliei Sfântului Nicodim, pe care o va superviza până la publicarea ei. Această faimoasă „culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși” (după cum se afirmă în foaia de titlu) a avut și are în continuare o mare influență asupra vieții duhovnicești în lumea ortodoxă. Ea a a fost un „vademecum” în viața părintelui Boris, încă din timpul studiilor sale.

Date biografice, studii și titluri academice. Născut la Paris în 1925, într-o familie aristocratică din emigrația rusească, Boris Bobrinskoy își face studiile la Colegiile iezuiților din Namur și Paris, apoi la Institutul „St. Serge” pe care îl va absolvi în 1949 cu teza: „Mystère du chrême chez les Pères orientaux du 4e siècle“. Între 1949-1951, își continuă formarea academică la Facultatea de teologie din Atena, apoi, în muntele Athos, participă la editarea operelor Sf. Grigorie Palama și se interesează de gândirea Sf. Nicolae Cabasila, autori care-l vor inspira în toată viața. Între 1965-1967, face studii la Facultatea de teologie protestantă din Neuschâtel (Elveția), iar în 1987 obține titlul de doctor în teologie cu teza: „Le repos de l’Esprit dans le Christ“. Este Dr. h.c. al Facultăților de teologie din Fribourg, 2000, Alba Iulia, 2001, Cluj-Napoca, 2002 și Sf. Vladimir (New York), 2003.

Activitate profesională. În 1954, părintele Boris Bobrinskoy este numit profesor de teologie dogmatică la Institutul „St. Serge”, unde va preda până în 2006. Între 1993-2010 este decanul Institutului.

După căsătoria cu Elena Disterlo, cu care a avut trei copii, este hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Europa Occidentală în 1959, iar mai târziu i se încredințează parohia francofonă „Sfânta Treime” de la cripta bisericii Alexandre Nevsky din Paris, care este și catedrală Arhiepiscopală. Ca profesor de teologie și ca preot, Părintele Boris s-a angajat cu tot sufletul în formarea intelectuală și duhovnicească a studenților și păstoriților săi față de care a avut o „inimă compătimitoare”, de adevărat părinte. Cursurile sale erau urmărite nu numai de studenți, ci și de „auditeurs libres”, intelectuali parizieni interesați să cunoască Ortodoxia sau să o aprofundeze. Ele au fost publicate în Le Mystère de la Trinité, Cerf, 1996 și Le Mystère de l’Église, Cerf, 2003. Părintele Boris a fost, de asemenea, unul din principalii inspiratori ai publicației „Contacts” (fondată în 1949), revistă ortodoxă de spiritualitate și de teologie. A scris sute de studii, articole, comentarii și meditații duhovnicești, o parte din ele adunate în volume ca:

• Communion du Saint-Esprit, Abbaye de Bellefontaine, 1992,
• La Compassion du Père, Cerf, 2000,
• La Vie liturgique, Cerf, 2000,
• Je suis venu jeter le Feu sur la terre, recueil d’homélies, éd. Du Désert, 2003 ; Cerf, 2003.

Unele din ele au fost traduse în mai multe limbi. În românește, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (a Patriarhiei) a publicat: « Împărtășirea Sfântului Duh » (1999) și « Taina Preasfintei Treimi » (2005), iar Editura Renașterea (a Mitropoliei Clujului) a publicat „Compasiunea Tatălui” (2017).

O preocupare majoră a Părintelui Boris a fost aceea a cercetării Tainei Sfântului Duh în viața Bisericii. El a făcut aceasta dintr-o perspectivă pastorală și într-un limbaj inspirat din bogăția cultului Bisericii, cu conștiința că „a vorbi despre Duhul înseamnă a te lăsa purtat de El într-un elan doxologic”, după cum remarca despre el Olivier Clément. De aceea în toate scrierile Părintelui se simte ispirația și căldura Duhului, ca și duhul Sfinților Părinți din care citează din abundență. Pentru el, Biserica însăși este o epicleză permanentă, o Cincizecime niciodată încheiată care tinde către plenitudinea eshatologică. Studiile și cărțile sale se citesc ușor pentru că sunt scrise cu conștința slujitorului care urmărește zidirea pleromei Bisericii, nu doar a unui segment al ei. De aceea, stilul său este adeseori oral, simplu și profund, în același timp.

Iată doar o frază privind raportul între tradiție și libertate în viața Bisericii, de mare importanță și permanantă actualitate:

„În Biserică există un echilibru fundamental, dar nu dobândit odată pentru totdeauna, ci care trebuie mereu reînnoit, între principiul tradiției, ascultării, ordinii, al formelor sacramentale, liturgice, pe de o parte, și principiul libertății, al creației, al propriei răspunderi, al integrității ireductibile a persoanei umane, al comunității locale, al harului dumnezeiesc care interiorizează formele, locurile, timpurile și care asigură o relație verticală unică între persoană și Dumnezeu, între Adunarea locală și Stăpânul tuturor. În acest sens, inspirația Duhului este mereu de reînnoit, ea nu se codifică, ea se întrupează; Adevărul este întotdeauna viu, niciodată limitat de formule dogmatice și regulile care îl exprimă și îl delimitează” (Împărtășirea Sfântului Duh, pp. 380-381).

Minister pastoral. Părintele Boris a fost un liturghisitor și predicator excepțional. El era convins că Liturghia trebuie celebrată în așa fel încât să poată fi interiorizată de credincioși. De aceea, începea Liturghia cu rugăciunea: „Împărate ceresc…”, rostită de toți credincioșii și citea cu voce tare Anaforaua liturgică  și Epicleza pentru ca cei prezenți să poată confirma cu „Amin”-ul  lor rugăciunea preotului. Insista, de asemenea, pe gesturi liturgice uitate, ca sărutarea păcii, nu numai de preoți în Altar, ci și de credincioși prin strângerea mâinii. Credincioșii erau martori ai trăirii sale intense, uneori, până la lacrimi, mai cu seamă în timpul slujbelor din Postul mare sau la Pogorârea Sfântului Duh. Ca predicator, știa să găsească cuvinte simple și accesibile tuturor pentru a descoperi sensul duhovnicesc al pericopelor din Apostol și Evanghelie.

Părintele Boris a fost activ nu numai în parohia, încredințată lui ca rector (paroh), ci și în viața Ortodoxiei din Europa Occidentală, fiind unul dintre fondatorii „Fraternității Ortodoxe din Europa Occidentală” (1971) și îndrumătorul ei, până spre sfârșitul vieții. Concepută ca instrument de manifestare a unității și mărturiei Bisericii în lume, Fraternitatea oferă un spațiu de dialog și de prietenie în care fiecare poate să-și aprofundeze credința și să se cunoască mai bine, depășind barierele jurisdicționale, etnice, lingvistice sau culturale. Congresele sale trianuale sunt adevărate evenimente ale Ortodoxiei în Occident, cu sute de participanți, îndeosebi tineri și cu o mare influență asupra vieții ecleziale. De asemenea, Părintele Boris a contribuit substanțial la înrădăcinarea Ortodoxiei pe pământ francez, promovând slujirea liturgică în limba locală pentru care s-a îngrijit de traducerea slujbelor în franceză.

Pentru creștinii persecutați din Rusia, el a fost zeci de ani responsabilul emisiunii radiofonice în limba rusă „Voix de l’Ortodoxie“, transmițând regulat predici, cateheze și informații din lumea creștină.

Angajarea ecumenică. Toată viața sa, Părintele Boris a fost un om făcător de pace și de unitate. Pentru că avea o inimă compătimitoare, suferea din cauza dezbinării creștinilor și a conflictelor din propria Biserică. El s-a străduit să trăiască și să promoveze nu doar un ecumenism intelectual, „bien-pensant”, ci, mai cu seamă, un ecumenism duhovnicesc, insipirat de rugăciune, convins fiind că numai rugăciunea lărgește inima pentru a-i cuprinde pe toți. În acest sens, a fost strâns legat de comunitatea ecumenică de la Grandchamp din Elveția. Mulți ani a fost delegat ortodox în comisia „Credință și Constituție” a Consiliului Mondial al Bisericilor și membru al Comitetului mixt de dialog teologic catolic-ortodox și ortodox-protestant din Franța. Între 1992 și 2004, coprezidează „Societatea ecumenică de studii bilice” care va publica în franceză o nouă traducere ecumenică a Bibliei. Ca profesor de dogmatică a predat, ani de-a rândul, până la pensionare, alături de colegi de alte confesiuni la Institutul de Studii Ecumenice din Paris. Lipsit de orice triumfalism ortodox, Părintele Boris era conștient de deficiențele istorice ale tuturor tradițiilor creștine. În ce privește Biserica Ortodoxă, deplângea lipsa de conciliaritate, mai ales la nivel panortodox.

În legătură cu divergența dintre Răsărit și Apus pe tema lui „Filioque”, Părintele Boris se întreabă cum se poate ca Duhul dragostei și al unității să fie obiect de discordie și dezbinare între creștini și încearcă să transfere problema de pe planul juridic, întotdeauna reductor, pe planul experienței ecleziale. El spune : „Trebuie insistat asupra importanței fundamentale a experienței treimice în planul vieții Bisericii, loc al revelației și al comuniunii cu dumnezeiasca Treime. Orice experiență de viață nouă – ca viață în Duhul, ca naștere prin Duhul și în Duhul… – va duce la o viziune teologică a deplinei comuniuni reciproce a Fiului și a Duhului, ca Duh Care odihnește peste Fiul în plenitudine, Care este Duhul Fiului. Orice experiență duhovnicească ce va tinde să minimalizeze rolul Duhului Sfânt, reducându-L la o simplă funcție de prezență a lui Hristos, va conduce la o concepție unilaterală asupra Duhului ca decurgând din Fiul și fiind subordonat Lui din punct de vedere cauzal” (Taina Preasfintei Treimi, p. 345).

Despre necesitatea rugăciunii comune pentru unitatea creștină, Părintele Boris a scris pagini memorabile. El era convins că unitatea se manifestă cu deosebire „în adâncul potirului euharistic”: „Unitatea este trăită și vestită în adâncul potirului euharistic; în jurul altarului sau al mesei Cinei celei sfinte se manifestă cel mai deplin această unitate. Și tot astfel, drama dezbinării creștinilor este resimțită cu cea mai mare intensitate în imposibilitatea intercomuniunii. Iată de ce Euharistia este o provocare la adresa situației actuale a Bisericii, a instalării acesteia în dezbinare. Este o provocare la adresa dezbinării creștinilor, pentru că Hristos nu poate fi împărțit, pentru că Trupul Său, Biserica este Una prin fire, prin făgăduință, prin chemare. Dezbinarea este astfel o absurditate și un scandal, iar acceptarea sa ca regulă contrazice și trădează voia Domnului. Trebuie, deci, să ne rugăm cu mai multă ardoare pentru ca sminteala dezbinării să fie depășită la temelie și la origine….” (Împărtășirea Sfântului Duh, pp. 458-459).

Institutul „St. Serge” sau un altfel de a face teologie. Părintele Boris s-a identificat cu școala care l-a format și pe care a slujit-o cu devotament toată viața. El era conștient, ca toți profesorii Institutului, că fiind prima școală de teologie ortodoxă în Apus, avea vocația nu doar să formeze preoți pentru Diaspora ortodoxă din lumea occidentală, ci să fie, de asemenea, loc de întâlnire între tradiția creștină occidentală și cea răsăriteană. Aici la Paris, ortodocșii își dau seama de „captivitatea babiloniană” (Georges Florovsky) a teologiei lor, tributară scolasticii apusene și încearcă să se libereze de ea prin revenirea la duhul Sfinților Părinți. Inspirați de duhul de la „St. Serge”, mari teologi francezi ca Henri de Lubac și Jean Daniélou simt și ei nevoia de înnoire a teologiei catolice și iau inițiativa traducerii în franceză a operelor Sfinților Părinți și scriitorilor bisericești din primele veacuri creștine. Așa a apărut, începând cu anul 1943, colecția „Sources chrétiennes“, care numără astăzi peste 600 de volume.

Pentru deschiderea lor ecumenică, profesorii Nicolas Afanassieff și Paul Evdokimov, de la „St. Serge”, sunt invitați ca observatori la lucrările Conciliului Vatican II. În decretul despre Biserică, Părinții conciliului se inspiră din ecleziologia euharistică a Părintelui  Afanassieff care vede, în Euharistia prezidată de episcop, concretizarea Bisericii universale, punând astfel în valoare importanța Bisericii locale și conciliaritatea.

Evenimente ecumenice deosebite în viața Institutului sunt și „Les Semaines liturgiques de St. Serge”, organizate la sfârșitul fiecărui an universitar, începând cu anul 1953, la care participă specialiști ortodocși, catolici și protestanți precum și un public variat dornic de aprofundarea propriei tradiții liturgice și de cunoașterea similitudinilor dintre diferitele tradiții.

Tot pe linie ecumenică trebuie să amintim și de titlurile de doctor în teologie conferite în cotutelă de Institutul „St. Serge” și Institutul Catolic din Paris.

Ceea ce am constatat cu bucurie din momentul în care am ajuns la „St. Serge” a fost legătura vie între viața liturgică și studiu. Vechiul principiu: „lex orandi, lex credendi” („legea rugăciunii este și legea credinței”) sau interdependența între rugăciune și credință, în expresia ei teologică, caracteriza viața interioră a Institutului. Din primele zile, am auzit că Părintele Serge Bulgakov (+1944) nu ținea cursul său de dogmatică decât după slujirea Sfintei Liturghii împreună cu studenții căci, spunea el, „în cursul nostru încercăm să exprimăm experiența mistică făcută în biserică; dacă nu ne rugăm n-avem ce exprima, pentru că teologia este expresia rugăciunii”. Fără rugăciune nu există teologie! Desigur Părintele se inspira aici din învățătura lui Evagrie Ponticul care zicea: „teolog este cel ce se roagă cu adevărat și cel ce se roagă cu adevărat este teolog”.

Profesorii de la „St. Serge” erau conștienți că teologia nu se poate face decât în context eclezial, liturgic, lăsându-se mereu inspirată de rugăciunea și asceza Bisericii. De aceea viața liturgică la Institut era foarte intensă, cu slujbe zilnice, dimineața și seara. Mi-amintesc cu emoție de slujbele din Postul mare, cu deosebire din prima săptămână, când nu se țineau cursuri, iar profesorii împreună cu studenții participau la slujba care dura mai mult de patru ore, făcând cu toții metanii, cu genunchii și fruntea la pământ, după rânduiala tipiconală.

Ca funcție a Bisericii, teologia slujește edificării ei, mântuirii poporului lui Dumnezeu. Există o unitate desăvârșită între Liturghie, Spiritualitate, Teologie și Diaconie. Teologia poate fi văzută ca și coloana vertebrală a Bisericii. Ea apără Biserica de căderea în extremele sentimentalismului sau a fundamentalismului. În această privință, Olivier Clement, profesor la Institut, relata un dialog cu Vladimir Lossky, care spunea că avem nevoie de un sistem teologic pentru a trasmite credința, dar fiindcă Dumnezeu este mai presus de orice sistem și de orice cuvânt, după ce folosim sistemul trebuie „să-l minăm”, pentru ca să nu ne facem robii sistemului. Sfântul Grigorie de Nysa spunea și el că dogmele pot deveni idoli dacă sunt golite de iubire, dacă le folosim ca arme împotriva celor ce cred altfel. „Litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor 3,6).

Despre Părintele Boris, urmașul său la catedră, profesorul Michel Stavrou spune: „Hrănit din scrierile autorilor din marea perioadă a Institutului (Serge Bulgakov, Cyprien Kern, Georges Florovsky, Nicolas Afanassieff, Paul Evdokimov) și de Vladimir Lossky, el a împărtășit mult nu numai cu colegii săi din generația nouă a Institutului ca Alexandre Schmemann, Jean Meyendorff și Olivier Clement, ci și cu mulți alți teologi, fie ortodocși ca Dumitru Stăniloae și Jean Zizioulas, fie de alte tradiții creștine ca Yves Congar și Henri de Lubac, sau ca Oscar Cullman și Jean-Jacques Alleman. În fond, Părintele Boris împărtășea cu toți propria sa cercetare care, ca orice teologie adevărată, avea o semnificație direct existențială”.

Ca duhovnic, Părintele Boris, insista pe spovedanie și pe împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, cu pregătirea necesară, la fiecare Sfântă Liturgie. La spovedanie, mă întreba de fiecare dată dacă am ajuns să am în inimă, neîncetat, „rugăciunea lui Iisus”. Îi răspundeam că sunt departe de această stare. De aceea mă îndemna să stărui în rugăciune, căci inima se lărgește și îi cuprinde pe toți, numai dacă se roagă mult. Îmi zicea, de asemenea, că toate problemele vieții se rezolvă prin rugăciune.

Închei acest cuvânt, citându-l din nou pe Michel Stavrou: „Luând-și cu o seriozitate infinită datoria sa de păstor, fără să se ia pe sine însuși prea mult în serios, Părintele Boris a știut să-și păstreze până la sfârșit caracterul său candid și jovial, negrija și umorul care-i veneau din încrederea sa în Dumnezeu și care se aliau uimitor cu o rară vigoare, amplificată de talia sa înaltă și de chipul său luminos”.

Sunt încredințat că Părintele Boris a fost primit în ceata sfinților și că, asemenea lor, mijlocește pentru cei ce-l cheamă în ajutor. De aceea spun zilnic: „Părinte Boris, roagă-te pentru mine, păcătosul”!

Mitropolitul Serafim

Nürnberg, 2 februarie, 2021

Sursa: Centrul de Cercetare Ecumenică din Sibiu, ecum.ro

Sergej Nikolaevič Bulgàkov născut la Livny, 28 iulie [16 iulie după calendarul iulian] 1871 – trecut la cele veșnice la Paris, 12 iulie 1944) a fost un filosof, teolog și scriitor rus.

Copilărie și tinerete: 1871-1895

Sergej Bulgakov s-a născut în Livny, în gubernia Orël din Rusia. Tatăl său era preotul protoierej Nikolaj, paroh al unei biserici dintr-un cimitir; preoți sau diaconi fuseseră, timp de șase generații, și strămoșii săi, „acei oameni din familia Bulgakov care, odată convertiți de la islam, au rămas mereu statornici în credință”.

Viața în acei ani nu a fost deloc ușoară, dar Bulgakov avea să păstreze o amintire senină despre ea: din cei șapte frați ai lui Sergej, doar doi au supraviețuit până la maturitate.

Sergej a primit o educație tradițională în copilărie: la zece ani, în 1881, a intrat la școala primară bisericească din Livny, cu intenția de a urma calea de preot a tatălui său; în 1884 a mers la Seminarul Ortodox din Orël. Cu timpul, însă, a traversat o profundă criză de credință, care l-a determinat să părăsească Seminarul: a obținut permisiunea de la tatăl său să se mute în orașul Elec pentru a-și termina studiile liceale.

Dar odată intrat în contact cu noile curente culturale și cu intelligenția rusă a vremii sale, și-a pierdut complet credința și a îmbrățișat curentul filosofic, marxist.

În ciuda predilecției pentru filozofie și literatură, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Moscova și s-a dedicat în special științelor sociale și Economiei Politice, având, ca mulți tineri ai vremii, intenția de a fi util, să servească umanitatea, progresul și gândirea științifică.

Și-a terminat studiile academice în 1894, reușind să obțină și examenul de liberă practică. Din primii ani de studiu la Livny până la Universitate, s-a remarcat prin inteligența sa vie și acută, care-l situa mult deasupra mediei colegilor săi.

Intellectual în Europa: 1895-1901

În 1896, Bulgakov a publicat prima sa lucrare, „Locul pieței în producția capitalistă”.

S-a căsătorit în 1898 cu Elena Ivanovna Tokmakova (cu care a avut primul său copil, Maria, în același an, 1898) și și-a petrecut anii între 1898 și 1900 în străinătate, grație unei burse de studiu: i s-a încredințat o lucrare de cercetare de desfășurat în bibliotecile din Berlin, Londra și Paris; în această perioadă petrecută în marile capitale europene, a reușit să lege prietenii cu Karl Kautsky, Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg și să intre în contact cu alte personalități importante ale socialismului vremii. Acești ani au fost marcați de încrederea lui Bulgakov în idealul marxist, dar și de primele sale întâlniri cu natura și arta. O întâlnire decisivă pentru dezvoltarea sa spirituală a fost cu Madonna Sixtină a lui Raphael Sanzio, pe care a admirat-o pentru prima dată în Dresda în 1898.

După încheierea cercetărilor științifice, ale căror rezultate au fost incluse în cele două volume „Capitalism și Agricultură”, s-a întors în Rusia în 1901, unde nu a reușit să obțină doctoratul, dar doar titlul de magister; totuși, i-a fost oferit postul de profesor de Economie Politică la Politehnica din Kiev.

Kiev: 1901-1906

Anii petrecuți în străinătate l-au făcut să își pună în discuție valabilitatea științifică a marxismului, chiar într-un context de entuziasm și susținere a cauzei socialiste.

Entuziasmul inițial a fost înlocuit mai întâi de o oarecare rezignare sumbră, de un nihilism filozofic, influențat și de lecturile operele lui Turgenev. Cei cinci ani petrecuți la Kiev l-au făcut pe Bulgakov să treacă „de la marxism la idealism”, bucurându-se de un succes deosebit printre studenți după o conferință despre opera filozofico-religioasă a lui Dostoievski; astfel, a devenit o referință culturală pentru mulți tineri studenți.

Moscova 1906-1918

Serghei Bulgakov a trăit o perioadă de intensă activitate academică și ecleziastică în anii săi la Moscova (1906-1918). Se întoarce în Biserica Ortodoxă, dedicându-se predării teologiei laicilor, susținând conferințe și scriind cărți și eseuri. În această perioadă, a avut un rol politic ca deputat, reprezentând guvernoratul Orël, aderând la programele partidelor socialiste democratice și autointitulându-se „socialist creștin”. Principala sa preocupare a fost reforma ecleziastică și opoziția față de violența și represiunea teroristă, intervenind și împotriva pedepsei cu moartea.

În jurul anului 1908, Bulgakov se retrage pentru o perioadă într-un schit, spovedindu-se și participând la Sfânta Liturghie. În acei ani, a trebuit să facă față și tragediei familiale a pierderii unuia dintre copiii săi. Această perioadă a fost caracterizată de dezvoltarea unui proiect de filozofie creștină, Sofiologia, care urmărea să unească perspectiva creștină ortodoxă cu diverse întrebări metafizice. Concret, în textul „Filosofia economiei” (1912), el și-a expus gândurile despre Înțelepciunea lui Dumnezeu, înțeleasă ca activitate creatoare a omului în toate aspectele sale cognitive, estetice și practice.

Totuși, în acești ani, influențat de întoarcerea sa în Biserica Ortodoxă și de respingerea sa față de atitudinea revoluționară, Bulgakov a dezvoltat o anumită simpatie pentru pozițiile naționaliste și conservatoare. Această perioadă a fost marcată de entuziasmul său slavofil pentru intrarea Rusiei în Primul Război Mondial, cu speranța că înfrângerea Imperiului German va duce și la prăbușirea culturii germane. A simțit o dragoste aproape irațională pentru țar și a fost profund afectat de depunerea și uciderea sa.

Odată cu Revoluția din Octombrie, Rusia a suferit o schimbare profundă, iar Biserica Ortodoxă și-a pierdut puternicul protector și avantajele pe care le avea. În acest climat de schimbare și persecuție, mulți s-au implicat în mărturisirea creștină, inclusiv Bulgakov, care a participat ca membru laic la Sinodul Bisericii Ruse pentru Reînnoirea Bisericii Ortodoxe în 1917.

Ulterior, în 1918, Serghei Bulgakov și-a asumat slujirea ecleziastică, devenind colaborator al noului Patriarh Tihon al Moscovei și fiind hirotonit preot. Cu toate acestea, situația politică și socială instabilă l-a forțat să părăsească mediul academic și să se retragă în Crimeea. Aici a scris lucrări atât de semnificative precum „Tragedia filosofiei” și „Filosofia numelui”.

Se mută în Praga în 1923, unde s-a dedicat scrierilor teologice, dar a fost nevoit să se mute la Paris în 1925, după ce a fost expulzat din Uniunea Sovietică. La Paris, a devenit profesor de teologie dogmatică la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge, din cadrul Arhiepiscopiei Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident și a scris lucrări importante despre Înțelepciunea lui Dumnezeu în creație și despre divino-umanitatea.

În ciuda greutăților, el a continuat să predea și să țină conferințe, chiar și după ce i-au fost îndepărtate corzile vocale în urma unui cancer la gât în 1939. A murit la 12 iulie 1944, în timp ce finaliza un comentariu la Apocalipsă, care avea să fie publicat postum. Figura lui Serghei Bulgakov este considerată și astăzi de mare interes și importanță pentru contribuția sa la filozofia și teologia creștină.

A fost un ierarh cu o viață sfântă, plin de simplitate și blândețe, însuși numele său în limba rusă însemnă blând, calm, ”tikho”. Era caracterizat de apropiații săi drept un om al rugăciunii, cu o viață duhovnicească aleasă.

A condus Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe de Tradiție Rusă din Occident timp de treisprezece ani, continuând lucrarea începută de predecesorul său, Mitropolitul Evloghie. Sub păstorirea lui comunitățile ortodoxe încep să oficieze primele slujbe în limbile țărilor pe al căror teritoriu se aflau.

Mitropolitul Vladimir s-a născut la 22 martie 1873, în orășelul Orlov, provincia Vyatka, Rusia. La botez a primit numele de Viaceslav. A aparținut unei vechi familii clericale: tatăl său, arhimandritul Mihail Tikhonicky, a fost asasinat în 1918 de bolșevici (a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 2002); unul dintre frații săi a devenit mai târziu episcop în Rusia și a murit ca arhiepiscop de Kirov (Viatka) în 1957.

După ce a absolvit Seminarul Ortodox eparhial din Vyatka, Viaceslav a intrat la Academia Teologică din Kazan (1893-1898), specializându-se în misiologie. Devine ucenic apropiat al rectorului Academiei de atunci, Episcopul Antoine (Khrapovitskiï) care îl tunde monah primind numele la călugărie de Vladimir (1897). În anul următor, a fost hirotonit ieromonah și a fost trimis ca misionar în Kirghizstan. În 1901, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-a numit director al Misiunii Ortodoxe din Kirghizstan și l-a ridicat la rangul de Arhimandrit.

Mai apoi a fost transferat la eparhia Omsk (Siberia), apoi la mănăstirea Souprasl, la granița dintre Belarus și Polonia, care la acea vreme făceau parte din Imperiul Rus, fiind ales de către Sfântul Sinod în demnitatea de episcop de Bialystok, episcop-vicar al eparhiei Grodno. Hirotonia sa episcopală a avut loc la 3 iunie 1907, la Lavra Sfântului Alexandru Nevski, din Sankt Petersburg, sub președinția Mitropolitului Antoine (Vadkovskiï). În anii 1910-1913, l-a înlocuit frecvent pe Arhiepiscopul Evloghie în eparhia sa. După evacuarea eparhiei Grodno în timpul ofensivei militare germane din 1914, Episcopul Vladimir a fost cazat în Moscova, la Mănăstirea Sfântului Mihail, în inima Kremlinului. La începutul lunii martie 1917, în ziua de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea, l-a însoțit pe Arhiepiscopul (viitorul Patriarh) Tikhon (Biellavine) la Kolomenskoyé, vechea reședință a țarilor din apropierea Moscovei, unde tocmai apăruse în chip minunat Maica Domnului.

În perioada 1917-1918, a fost membru al Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova, în calitate de reprezentant al eparhiei Grodno, participând la lucrările celor trei sesiuni ale Sinodului. În toamna anului 1918, se întoarce la Bialystok, care acum făcea parte din Republica Polonia, proclamată după încheierea Primului Război Mondial. Acolo i-a fost încredințată de Patriarhul Tikhon al Moscovei conducerea, cu prerogativele de episcop eparhial, a parohiilor din regiunea Bialystok, care erau separate de restul eparhiei Grodno prin hotarul de frontieră. În 1923, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de către patriarh. În același an, exprimându-și dezacordul cu acțiunile Mitropolitului Denis din Varșovia, care urmărea acordarea proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Polonia, Arhiepiscopul Vladimir a fost arestat de autoritățile civile poloneze și plasat sub arest la domiciliu într-o mânăstire timp de un an, iar mai apoi a fost deportat în Cehoslovacia. În Praga, l-a întâlnit pe Episcopul Evloghie, care conducea Bisericile Ortodoxe de Tradiție Rusă în Europa Occidentală de trei ani și care i-a oferit postul de episcop-vicar în Franța, pentru parohiile de pe Coasta de Azur (Nice, Menton, Cannes, Toulon).

Arhiepiscopul Vladimir s-a mutat la Nisa în februarie 1925. În 1930, Arhiepiscopul Vladimir a susținut poziția Mitropolitului Evloghie în fața Patriarhiei Moscovei, care dorea să-l destituie din funcție din considerente politice. Arhiepiscopul Vladimir refuză să aplice decretul Mitropolitului Serghei, care era în același timp locțiitor de patriarh al Moscovei, care îi încredința administrarea eparhiei în locul Mitropolitului Evloghie.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită situației militare și politice din acel timp, comunicarea cu Mitropolitul Evloghie de la Paris și cu administrația eparhială a devenit din ce în ce mai dificilă, în acest moment Arhiepiscopul Vladimir a primit dreptul de a administra, cu prerogativele unui episcop eparhial, parohiile Exarhatului din Sudul Franței, Italia și Africa de Nord.

Spre sfârșitul războiului, când Franța a fost eliberată, Mitropolitul Evloghie, care din motive de sănătate nu mai putea îndeplinii atribuțiile de mitropolit, l-a chemat urgent la Paris la începutul anului 1945 și i-a încredințat administrarea eparhiei. Odată cu trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Evloghie (8 august 1946), Arhiepiscopul Vladimir a preluat funcțiile de locțiitor de Mitropolit.

            O Adunare Generală Extraordinară a Arhiepiscopiei Bisericilor de Tradiție Rusă din Occident, desfășurată pe 16 octombrie 1946, la Institutul Saint-Serge din Paris, a ales pe Arhiepiscopul Vladimir drept succesor al Mitropolitului Evloghie la conducerea Arhiepiscopiei. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a ratificat această alegere la scurt timp după, pe 6 martie 1947, iar Arhiepiscopul Vladimir a fost ridicat la rangul de Mitropolit pe 8 iulie al aceluiași an. În anul următor, Mitropolitul Vladimir l-a primit personal pe Patriarhul Ecumenic Athenagoras, care în timpul unei scurte opriri în Paris a vizitat Catedrala Saint-Alexandre-Nevsky și Institutul Saint-Serge.

În cadrul Adunării Episcopale din 1949, Mitropolitul Vladimir a lansat un apel profetic pentru unitatea tuturor ortodocșilor stabiliți în Europa de Vest, fără distincție de etnie sau origine națională, în cadrul unei Biserici locale: „Haideți să ne unim cu toții într-o singură Biserică Ortodoxă în țările în care Dumnezeu ne-a condus pe noi și frații noștri ortodocși. Să depunem toate eforturile pentru a construi o Biserică Ortodoxă unificată în Europa de Vest.” Ca o extensie directă a acestui apel, în anii următori, Mitropolitul Vladimir, care manifesta o profundă îngrijorare pentru viitorul copiilor imigranților ruși aflați în proces de asimilare în țările gazdă, precum și pentru cei care doreau să devină vest-europeni și să intre în comuniunea Bisericii Ortodoxe, a dat binecuvântarea sa inițiativelor care au apărut în unele parohii ale Exarhatului, în Paris, Nisa, Belgia, Germania și Danemarca, pentru a săvârși liturghiile în limbi locale.

În 1957, Mitropolitul Vladimir a sărbătorit cu modestie un jubileu destul de rar: cincizeci de ani de la hirotonia întru arhiereu. După o boală îndelungată, Mitropolitul Vladimir a trecut la cele veșnice la vârsta de 86 de ani, pe 18 decembrie 1959, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae (conform calendarului iulian), în micul său apartament, în apropiere de Catedrala Saint-Alexandre-Nevsky, pe Rue Daru, din Paris, având ultimele cuvinte: „Slavă Ție, care ne-ai făcut să vedem lumina.” El a fost înmormântat în cripta Bisericii Adormirea Maicii Domnului, în apropiere de cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois.

Detașându-se de orice ambiție, Mitropolitul Vladimir nu a căutat niciodată puterea. A fost adus în această poziție de împrejurări. Nu a ascuns faptul că puterea îl apăsa, că nu se simțea făcut pentru ea. Extrema sa simplitate, bunătatea față de toți, viața sa ascetică și rugăciunea continuă, dar și fidelitatea totală față de canoanele Bisericii, i-au adus aprecierea întregii lumi ortodoxe. „El era unul dintre cei blânzi cărora le aparține Împărăția. Blândețea sa era arma sa, prin ea domnea,” a scris despre el Arhimandritul Lev Gillet.